În Ţara Făgăraşului, oamenii fac ce fac şi scot din mâinile lor lucruri uimitoare.
Uită-te la casele pe lângă care ai să treci. Toate sunt bine construite, dar, mai ales, frumoase. Oamenilor de aici le place să stea în case frumoase.
Uită-te într-o casă - pe peretele care dă spre est e o icoana pictată frumos, dar nu oricum, ci pe sticlă. Oamenilor de aici le place să se închine la icoane frumoase.
Apoi uită-te la grădinile frumos îngrijite, cu pomi fructiferi curăţaţi şi sănătoşi. Oamenilor de aici le place să aibă grădini frumoase.
Şi uită-te la oameni , când e sărbătoare. După hainele populare curate şi frumos cusute, lor le place să se îmbrace frumos.
Dacă ei sunt multumiţi de cheptarul lor, atunci e făcut în Făgăraş.
Dacă sunt extrem de mulţumiţi, atunci e făcut de Sofonea Dumitru.
Dacă sunt extrem de mulţumiţi, deşi nu sunt făgăraşeni, atunci e sigur făcut de celebrul meşter cojocar Sofonea Dumitru, cunoscut artist popular în toată ţara prin creaţiile sale extraordinare.

Cojocăritul
Nea Dumitru este un continuator de preţ al meşteşugului cojocăritului în Ţara Făgăraşului. Prin mâinile sale, această îndeletnicire străveche a locuitorilor de aici este mai vie decât oricând. Folosindu-se de unelte tradiţionale de cea mai mare simplitate nea Dumitru nu face, nu meşteşugeşte, nu coase - el creeaza cojoace ciobăneşti, cojoace fără guler, cheptare, cheptare înfundate, cheptăruţe, cheptare crepate şi bondiţe.
Cu răbdare, iscusinţă şi har argăseşte, ,,cârnuieşte, ,,ghipsuieşte”, croieşte şi ,,înflorează” aceste opere de artă care nu au trecut neobservate în toată ţara. Este poate cel mai apreciat artist popular al Ţării Făgăraşului. Când am fost la el, am intrat într-o cameră în care - foarte mare, pe peretele din fata uşii - se întinde o fotografie veche, în tonuri de sepia şi în care “e tata, în 1905, când a absolvit şcoala de ucenicie la meşterul cojocar Petru Lazăr din Galaţi”.
În fotografie, însă, sunt toţi ucenicii şi-s mulţi. “Aista e. Tata o fost mai frumos ca mine, ca o fost din flori” zice el hâtru. Ne uităm pe pereţi, sunt plini cu diplome şi distincţii, de la muzee, de la expoziţii, de la diverse manifestări artistice, de la preşedintele ţării, pentru merite deosebite aduse dezvoltării artei populare în România.
Nea Dumitru, însa, e modest. Când e lăudat, dă din cap zâmbind înţelept, rămânând mereu la mijloc, neatins parcă, ager la minte şi hâtru. “Unii te pupă, alţii te scuipă”, iar la protestele celor din jur, răspunde extraordinar de frumos “Ei, şi firul de iarbă e frumos şi îţi place, şi dumitale şi mie, dar tot îl mănâncă un bou”. Vedem creaţiile încă o dată. Domnul Olteanu (preşedinte al Fundaţiei Negru Vodă şi ajutor important pentru noi) probează câteva. Le privesc. Un specialist ar spune lucruri frumoase despre cum artistul creează “câmpi ornamentali noi, fără a uita caracteristicile definitorii generale ale portului din Drăguş”. Mă mulţumesc să-mi spun “ce motive florale şi geometrice frumoase!”. Plecăm, nu înainte de a-i face o poză, nu acolo, dincolo: “Unde ziceţi, că io-s cuminte” apoi află pentru ce ne trebuie şi ne zice hâtru să-l punem şi pe el “dacă nu pe prima pagină, atunci pe-a doua. că eu nu mă supăr!” râdem, iar domnul Olteanu îi spune: “Gata! Ai văzut ce repede ai scăpat de noi?”. Ridicându-şi căciula de pe creştetul pleşuv, nea Dumitru râde: “ei, păi şi eu dacă mă duc la frizer, scapă repede de mine!”
Râdem lăsând în urmă un spirit deosebit de vioi şi un suflet mare...

Cerga
O altă minune a acestei zone este cerga ce se face La Vâltori, în apropierea satului Lisa.
N-am ştiut niciodată cum se obţine pătura asta pletoasă şi foarte frumoasă. Trebuie să vii La Vâltori ca să vezi cu ochii tăi toate etapele prelucrării acestei ţesături până la forma în care ea ajunge la tine.
Practic, în procesul finisării ţesăturii (îngroşare şi flauşare) şi spălării, se foloseşte energia cinetică a apei care formează, în dispozitivul montat pe cursul său, o vâltoare (sau stează) în care ţesătura este învârtită cu forţă.
Tehnica instalaţiei este deosebit de simplă: procesul de prelucrare reproduce fenomenul vârtejurilor de pe cursul învolburat al apelor de la munte. Instalaţia este de fapt un coş tronconic cu vârful în jos, fixat, aici, La Vâltori, pe un canal amenajat în apropierea unui râu. Acolo se spală ţesătura.
După spălare, ţesătura este uscată, apoi introdusă în mai multe etape de pieptănare, din nou spălare, apoi uscare, după care intră într-o cameră strict controlată climateric - ţesătura este pusă pe o roată cu ţepi în interior iar camera este încălzită până la temperatura de 800-900 grade C!!! Înauntru se formează un climat de saună, datorită pietrelor reci plasate în jurul sursei de caldură. Materialul se usucă şi, de aceea, trebuie să fie aruncate mereu peste el găleţi cu apă. La sfârşit, ţesătura s-a micşorat cu aproape 50 % - dar asta nu înseamnă decât că a devenit impermeabilă la apă şi mult mai rezistentă.
Instalaţia care creează vâltoarea artificială este veche de peste 1000 de ani, de pe vremea Latinului dacic. Instalaţia are de fapt doua nume: unul, vâltori (de sorginte romană), celălalt stează (de provenienţă dacică). Astfel, pe langă o cergă durabilă şi frumoasă, poporul român a mai obţinut ceva - dovada convieţuirii daco-romane, a sorgintei noastre latine. Lecţia de ţesătorie, istorie şi lingvistică se încheie aici!

Pictura pe sticla.
Mergem mai departe şi... ne întoarcem la icoana de pe peretele dinspre est, care nu este pictată oricum, ci pe sticlă. Făgărăşenilor le place să se închine la icoane frumoase!
Am ajuns astfel la pictura pe sticlă, meşteşug ridicat la nivel de artă, care s-a dezvoltat în Făgăraş mai mult decât în Mărginenii Sibiului, de exemplu. În secolul XIX, pictura pe sticlă a dezvoltat în Făgăraş un stil local: făgăraşenii au pictat în toată această perioadă fundaluri albastru- închis, decorate cu stele şi garoafe mari, roşii.
Mă întreb în ce stil pictează acum fetiţa din clasa a II-a a doamnei Zăgan, din Beclean, care frecventează cursul opţional de pictură pe sticlă...