Ajungem în Şinca Nouă - sat european cu drumuri
asfaltate sau cel puţin pietruite, sat mare, plin de case
bine clădite, mândre şi arătoase, cu porţi
înalte şi grădini mari încă verzi în
mijlocul ăsta de toamnă în care ne întâmplăm
noi pe-aici. Peisajul e incredibil de frumos - satul e înconjurat
din toate părţile de munţi împăduriţi
pe creasta cărora îţi poţi odihni privirile.
Ajungem şi la casa familiei Oaden. La intrare ne întâmpină
două chipuri vioaie şi agere, oameni foarte glumeţi
şi primitori, care se au bine unul cu celalalt, se vede asta
de la început, de când îţi dai seama că
fac ei o echipă la dublu excelentă, când primesc
oaspeţii de la Bucureşti. În timp ce domnul Oaden
ne povesteşte lucruri incredibile, doamna ne pune pe masă
bucate incredibile. Domnul Oaden ne povesteşte despre copiii
plecaţi prin lume, în Italia şi Canada, doamna
Oaden echilibrează totul cu povestea mâncărurilor
româneşti pe care le face ea: tradiţionala gâscă
(nu pasărea, ci “gâsca” locală din
mămăliga cu brânză şi smântână
aranjate în straturi câte vrei şi băgată
la cuptor - o nebunie), bulz ciobănesc, sărmăluţe
învelite în varză cu mămăligută,
iar din porc îţi pregăteşte cârnaţi
adevăraţi, caltaboş şi-ţi păstrează
şorici fraged numai bun de dat prin focul pălincii pregătite,
de data asta - ai ghicit - de domnul Oaden. La întrebarea
“plăcinţele cu urdă? Mmm... Dumneavoastră
le-aţi făcut?” doamna răspunde hâtru
“Plăcintele da, urda nu!”, la intrebarea “şi
aţi lăsat copiii să fugă în lume?”
domnul răspunde şi el hâtru, moromeţian:
“da’ n-au fugit, s-au dus încetu”. Ei,
şi tot aşa ne-au ţinut, s-au jucat la dublu cu
noi de nu ne venea să credem.
Şi meciul la dublu continuă: în timp ce doamna
Oaden se “luptă” cu echipa de omologare a pensiunii,
domnul Oaden ne plimbă prin cele două camere numai bune
de închiriat, mari, confortabile şi curate, apoi prin
gradina lungă şi verde, plină de pomi şi legume
şi străjuită în spate de crestele împădurite
ale munţilor (frumoasă privelişte!); la sfârşit,
ne arată grajdul. Aici găsim 2 minuni: prima este cel
mai frumos cal pe care l-am vazut până acum - o iapă
neagră ca noaptea cea mai neagră, suplă şi
graţioasă, cu ochi mari şi deştepţi şi
bot catifelat. A doua minune e mai mica şi mai şmecheră:
e mâţa familiei care se cuibăreşte, la căldură,
ba la pieptul calului, ba pe lângă tânăra
viţică frumoasă şi blândă cu bot
umed şi ochi mari.
Intrăm în casă şi pe masă vedem răsărită
o vişinată făcută de domnul Oaden care merge
perfect la plăcinta cu urdă a doamnei (extraordinar
de bună!). Şi - tot gustând din vişinată
- aflăm că domnul Oaden ştie să cânte
foarte frumos (merge să cânte în corul bisericii
în fiecare duminică). Aflăm că darul e moştenit
de la mama lui care cânta atât de frumos, că
haiducul Bălan a vrut să o fure “numai să-i
cânte”. Stop, mergem inapoi - Haiducul aţi spus?
Da, era un om extraordinar, haiduc de-adevăratelea. A dat
la facultate în Bucureşti şi n-a luat examenul
- de atunci a prins boală pe bogătaşi. S-a întors
şi a furat puşca de la şeful de post şi s-a
făcut haiduc. Era foarte iubit de toată lumea. Îi
dădeau adăpost şi-l hrăneau, era un om foarte
bun. Într-o zi, pe când se spăla la un râu
de lângă căsuţa în care se ascundea....
Dar cel mai bine ar fi să-ţi spună domnul Oaden
întreaga poveste incredibilă a ultimului haiduc din
România. Sau să ţi-o cânte. Haiducul Bălan
fost atât de iubit, încât oamenii l-au facut
nemuritor... printr-o frumoasă baladă! Şi când
te gândeşti că totul se întâmpla prin
1935-40, nu 1800, nu 1700...
Plecăm lăsându-i în poartă chiar când
o cisternă mare parchează la intrare: familia Oaden
are lapte proaspăt, gras şi sănătos de dat
şi la fabrica de la Baraolt...
