În final, ajungem la familia Socol. De cum intrăm
pe poartă, plonjăm cu privirea în cele două
bazine mari, din curtea largă, acoperită cu iarbă
verde. Într-un bazin înoată veseli puişori
de păstrăvi, în celălalt, mai departe un
pic de "camera de joacă a copiilor", stau părinţii,
păstrăvi mari, bine crescuţi, numai buni de încercat
în câteva reţete.
Mie îmi mai fură ochiul ceva - leagănul uriaş,
cu două banchete lungi, puse în oglindă, şi
cu o structură solidă, făcută din lemn - frumos
leagăn, zic. Domnul Socol zâmbeşte: "Mă
uitam la televizor şi am văzut ceva asemănător.
După aia, m-am gândit să fac şi eu unul."
Ai văzut? Uneori lucrurile sunt chiar aşa de simple.
Leagănul e perfect făcut şi perfect amplasat -
ambele banchete aşezate în oglindă dau cu faţa
spre versanţii munţilor, care înconjoară
piciorul ăsta de plai numit Dejani. Să te tot legeni
pe el, privind leneş la munţii împăduriţi.
Intrăm în casă, unde o întâlnim pe
doamna Socol, zâmbitoare şi delicată. Bucuroasă
de oaspeţi şi foarte naturală, firească, ne
arată cele 3 camere, în care predomină culoarea
plăcută a lemnului din care sunt făcuţi pereţii.
Aranjate simplu şi frumos. Să tot dormi în ele
neîntors, până dimineaţa, când ieşi
în balconul uriaş de la etaj, unde îţi bei
cafeaua la aer curat, cu ochii proptiţi în orizontul
garnisit de crestele munţilor şi cu urechea mângâiată
de susurul izvorului, care trece în drepta ta pe lângă
casă şi din al cărui curs "fuge" un mic
bazin, suport de joacă pentru trei măcănitoare
raţe...
Seara e de stat la poveşti jos, în marele salon, încălzit
iarna de un cămin impunător. Aici stăm în
jurul unei vişinate, care le-a păcălit foarte tare
pe însoţitoarele noastre. E foarte tare! Un fel de
palincă vişinie. Mai diluăm un pic conţinutul,
ca să nu scoatem chiar aşa multe flăcări şi
începem să povestim. Cu doamna Socol despre copii -
are un băiat şi o fată. Baiatul e mezinul familiei
şi, din câte am văzut, îi plac foarte mult
caii - e uimitor cu câtă siguranţă de sine
a strunit mai devreme un cal uriaş în curte. Acum el
se ocupă, asistat când şi când de tată,
de nişte mici puşi pe grătar "la groapă".
Spune domnul Socol că ideea e a fiului şi că se
pare că e foarte bună - toate ies mult mai gustoase
în felul ăsta. Când sunt gata micii, îi
dăm dreptate, sunt absolut delicioşi - "rad"
rapid câteva exemplare.
Între timp, aflu că domnul Socol e pădurar. Dacă
ai poftă de nişte brânză de burduf, foarte
bună pentru un bulz ciobănesc ca la carte, domnul Socol
are "autorizaţie" să-ţi dea câtă
pofteşti, de la fratele său, care are stână.
Cât despre excursii organizate prin împrejurimi -
nimeni nu se pricepe mai bine decât el. Te poate duce la
mănăstirile din Berivoi şi Bucium sau la golul
alpin, la cabana Valea Sâmbetei, pe poteci necunoscute nimănui,
poteci ascunse, secrete, scurtături învăţate
din copilărie, de la un bun prieten al partizanilor, care
au luptat împotriva regimului comunist până târziu,
în 1960. Are domnul Socol o mulţime de poveşti
despre acest subiect. Nu trebuie decât să-l asculţi.
La plecare, toată familia ne petrece până la poartă,
ne urăm toate cele bune, ne urcăm în maşină,
plecăm. Dar gândul nu vrea să vină pe drumul
înecat acum în noapte. Gândul mi-a rămas
acolo, la casa mare, făcută din mult lemn, la masa în
jurul căreia se ţes poveşti despre munte, despre
partizani, despre Făgăra
