De la intrarea în satul Bucium (comuna Şinca Veche) am senzatia că m-am întors în timp, într-un loc frumos ca o doină populară, tăiat de drumuri cu pietriş alb, plin de iarbă şi copaci îngrijiţi, cu multe case viu colorate şi bine întreţinute ce-şi arată cu mândrie porţile înalte făgărăşene, frumos sculptate după obiceiul locului.

Cotim pe una dintre alei, mergem până spre capăt şi oprim la o poartă în faţa căreia o fată de 10-11 ani ne răspunde cu priviri curioase şi obraji roşii că, da, am ajuns unde trebuie. E Diana, fata doamnei Chircoiaş, gazda noastră. O urmăm şi intrăm curioşi în curtea ce se strecoară pe langa casă, se măreşte apoi într-o oază verde cu meri, peri şi şopron pe stânga şi, în final, sfârşeşte într-un hambar uriaş cu fân, lucernă şi unelte de tăiat şi şlefuit lemnul. Încă de la intrare ne întâmpină - foarte mică, subţire, toată numai un zâmbet larg şi o privire vie, sora cea mare a Dianei. Sau, cel puţin, aşa i-am spune noi doamnei Chircoiaş. Doina pe numele ei mic...

Nu am să neg că am petrecut aici unele dintre cele mai plăcute clipe de până acum. Doamna Doina este o fiinţă extraordinară. Cu o mândrie degajată, dar temperată de mult simţ al umorului, ea ne uimeşte cu bogăţiile ei. Şi nu mă refer la cele ce sunt împrejur, cu toate că tot ce văd e bine pus la punct, curat şi bine îngrijit - camerele în care vei sta sunt mari şi confortabile, gospodăria are de toate, iar grădina din spate e plină cu sumedenie de flori viu colorate, meri, peri şi pruni. Doar că cele mai mari bogăţii ale doamnei Chircoiaş sunt în altă parte - în sufletul şi spiritul ei. Le poartă cu ea în timp ce ne povesteşte vioaie şi mereu glumind, alergând ici ca să se schimbe în portul popular, însoţindu-ne colo ca să ne arate un loc sau altul.

“Aici fac eu iile... mai amestec în mâncare, mai cos.” spune ea arătându-ne bucătăria spaţioasă. Apoi râde: “Ăsta e serviciul meu iarna!” Frumos serviciu, mă gândesc în timp ce privesc ce frumuseţi ies din mâinile ei, o mână de om abia puţin mai înaltă decât Diana şi George, copiii care se ţin dupa ea ca nişte pui după cloşcă. O întreb cum a învăţat să coase atât de frumos. “Eu sunt din familie mare, de 8 fraţi şi din câţi eram, tata nu ne lăsa pe nici unul la poartă. Duminica doar... când venea ciurda de la păscut! Şi toată ziua asta făceam, coseam” spune ea zâmbind şi mângâind creştetul bălai al băiatului ei cu mâinile acelea de aur din care ies frumoase ii, fuste, catrinţe negre cu motive florale bogate, şorţuri, cămeşi bărbăteşti şi... haine preoţeşti. Ne arată o ie făcută de când era fetiţă. E pe Diana, fata ei, care s-a schimbat şi ea în costum popular ca şi George. Pentru poză. Ne distrăm cu toţii - “N-am mai stat să pun şnur la fustă, să nu cadă... Să nu prindeţi momentul !!”, spune ea şi nu ştiu dacă nu cumva glumeşte ca să-i facă pe copii să râdă.
După ce ne arată pe verandă cum coase florile pe catrinţă - metoda e foarte ingenioasă - mă gândesc că e deajuns să ai un dar atât de mare ca să uimeşti o lume întreagă. Apoi aud... doina. Pe veranda pe care intră soarele ieşit din nori, o linişte mare se face în jurul vocii care sună cristalin şi plăcut. Pe numele ei mic Doina...